Mă bucur să spun că m-am născut şi am crescut într-o familie cu bibliotecă şi, când spun bibliotecă, nu mă refer la câteva reviste prăpădite aruncate pe un raft-două şi aranjate după mărime, exact ca nişte copii în scara măgarului. Rafturile de PAL gălbui, pătat şi râcâit, cele pe care mă căţăram într-o veselie atunci când încercam să mă perfecţionez într-ale echilibristicii, s-au coşcovit de-a lungul a (aproape? mai mult? habar n-am) două decenii sub greutatea matahalelor de televizoare cu tub şi a aparatului video în care obişnuiam să îndes şosete pe la şase ani, a unui pick-up asezonat cu numeroase discuri de muzică uşoară şi rock’n’roll şi, în proporţie covârşitoare, a cărţilor. Nu-mi pot închipui sufrageria fără biblioteca ce se întinde, uzată şi primitoare, pe tot peretele, precum o crustă sărată peste rana usturătoare a plictiselii. Plictisealăăă! Am fost genul acela de copil terorizat când era vorba de ieşit din casă, care avea oroare de copiii din vecini şi prefera să-şi târşâiască zilele între patru pereţi sau, în cazuri mai fericite, pe la ţară ori pe la rudele dintr-un oraş de provincie. N-aveam deci ce face, aşa că ce să-mi găsesc?… una dintre ocupaţiile mele de ordin curent era analiza scrupuloasă a bibliotecii. Când eram mică-mică-mititică, simplu boţ cu ochi mari şi picioruşe dolofane, obişnuiam să rup cotoarele cărţilor – le-oi fi considerat jucării, aidoma păpuşilor cărora le ciumpăţeam părul şi rupeam capetele, a nesfârşitelor puzzle-uri la care migăleam zadarnic o săptămână întreagă, a bucăţilor de cretă a căror atingere mi-a fost mereu nesuferită, dar cu care mă străduiam să proiectez pe asfalt umbre de nori, case şi baloane? Probabil. Creşteam şi începeam să scot cărţile, una câte una, din rafturi, minunându-mă de coperţile lor ca de nişte adevărate miracole supreme. Cotoarele le cunoşteam, dar coperţile erau ascunse, erau ferite de acele degete mititele ale ochilor, care ar fi putut să le jupuiască ca pe nişte iepuri. Apoi delectarea supremă: cititul. Nu consider să fi citit aşa mult, ba chiar sunt de părere că am citit groaznic de puţin. Uite, de exemplu, n-am citit „Sorgul roşu”, „Donul liniştit” sau „Război şi pace”, cu toate că, de vreo doi ani, sunt cap pe lista volumelor pe care îmi propun, mai multe ca musai, să le parcurg cu fiece consoană şi vocală. Însă am citit ceva, acolo, cât de cât. Mama a cumpărat, de-a lungul tinereţii ei optzeciste, mormane de aiureli sub egida „dragoste pentru femei care stau la cratiţă”. A cumpărat şi ea cărţi bune, însă nu ca tata: de la „Inelul lumii materiale” şi „Istoria culturii şi civilizaţiei” la „Mitologie română” ori „Album memorial Nicolae Labiş”. Anii au trecut şi lucrurile care odinioară păreau enorme s-au diminuat, abdicând de la tronul de coloşi în ochii nătângului supus-copil, însă nu-mi amintesc ca biblioteca din sufragerie să mă fi dezamăgit vreodată prin ce conţinea. Bine, lăsând la o parte cărţile tehnice (tata-i inginer de soft şi eu sunt praf la orice fizico-chimico-informatico-matematico chestii), aş vrea să am suficient timp în această viaţă să citesc (aproape) toate şirurile pestriţe de cărţi cumpărate de al meu părinte.
Provenind dintr-o astfel de familie cu oarece pretenţii entelectualiste, în care vezi doamne „toţi avem facultate”, se justifică faptul că subsemnata, unicul plod a lu’ mama şi-a lu’ tata (nu, foarte rar m-am considerat o răsfăţată) nutreşte oarece pasiune pentru, vezi-doamne, artă, în special beletristică (ca să nu zic literatură). Pentru voi, cealaltă jumătate a planetei care nu a aflat (ruşinică), ţin să vă anunţ că VIJI SCRIE POEZII. Cu litere mari, că doar e literă de lege! Axiomă, constantă universală, primul articol al Constituţiei sau ce dreacu vreţi voi. V-a intrat la căpşor? Poate că terra nu se mai roteşte, că o mai fi luat şi ea pauză la sala de fitness, poate că bangladeshienii s-au apucat să importe apă, pentru că datorită schimbărilor climaterice ţara lor s-a deşertizat, dar nu disperaţi oameni buni, vă zic io, totul e sub control, doar SuperViji intră în acţiune! Cum? Scrie poezii.
Pam-pam.
Acum se pune, logic, „de ce”-ul de rigoare. De ce s-o obosi stimabilă să piardă, zilnic, cel puţin cinci minute pe sublimul altar al artei, îmbuibându-se cu pâinea lui Bragi? Da’ chiar, oar di şe?… majoritatea prietenilor mei fac mişto. Colega mea de bancă m-o fi boscorodit de multe ori, pentru că în toiul inspiraţiei devin de obicei surdo-mută şi ea se trezeşte recitând în sec cailor verzi de pe pereţi. Pe când aveam treisprezece ani orice fiţuică mâzgălită cu trei rime lua nefastul drum al coşului de gunoi, deoarece mama considera asta o pierdere de vreme în detrimentul problemelor la geometrie. Deci aşadar şi prin urmare care-o fi raţiunea din spatele acestui gest mirobolant, fascinant, păi îţi dai seama…? Scriu poezii de pe la şapte ani, când tocmai buchisisem literele şi aşterneam pe caiete tip I interminabile şiruri ritmate de cuvinte zăpăcite, iar până pe la vreo zece-unsprezece ani am scris numai aiureli colosale. Au urmat apoi câţiva ani de romantisme, depresii şi alţi bâzdâci pe creier. Hmm, făcând retrospectiva ajung la concluzia că am fost un copil destul de tipic… în fine, la momentul de faţă am fost apreciată de multe ori, chit că de profesoarele de română sau de nişte reviste culgărl, în care mi-au fost încredinţate tiparului câteva tâmpenii. Scriu zilnic: în pauza dintre ora de mate şi cea de muzică, în timpul orei de fizică (numai când admir frumuseţea de la catedră mă plezneşte inspiraţia, da’ una d-aia urâtă nevoie-mare…), la trei noaptea, răstignită în patul meu gigantic (chiar nu glumesc aici) în cele mai bizare poziţii, cu laptopul în braţe şi clăpănind în prostie. Am inspiraţie domne, fie din lecturarea Orbitorului lui Cărtărescu (de care ţin să spun că mă leagă o adevărată dragoste la primă vedere), fie din bârfelile suculente cu prietenele printr-o bodegă de roacheri, fie din nenumăratele dialoguri cu taică-miu de tipul:
- Ai plătit netul?
- Da mă’, l-am plătit.
- Păi şi-atunci de ce nu merge?!…
- I-o fi şi lui cald de la canicula asta, s-o odihni şi el.
- Haide mă’, da’ de ce dracu’ nu merge?
- Păi dacă îl ţin ăştia în zgardă şi nu-i dau drumu’ să meargă!
- Mai faci mişto mult de mine?
- Da’ nu fac mişto, nu ştii că au bombardat ruşii şi internetul din greşeală când s-a schimbat accidental cursul unei bombe către Georgia?
Poezia este jurnalul acela pe care m-am stingherit în a-l ţine vreodată. Aştern mormane de versuri pentru că atunci când eram mică îi spuneam mamei, care-mi recita pe voce tărăgănată „Somnoroase păsărele” şi „Dintre sute de catarge” înainte de culcare, că „mami mami, eu când mă fac mare vreau să devin un al doilea Eminescu!”. Îmi place să depun efort pentru a-mi îmbunătăţi modalităţile de expresie. Şi nene, ce să mai tura vura, este lucrul la care mă pricep cel mai bine. Chiar mai bine decât la făcut tâmpenii!
Uite, aşa ca o paranteză, că tot veni vorba de tâmpenii, în generală am scăpat de un test la mate folosind o metodă de-a dreptul minunată: Împuţitorul. A se amesteca câteva chestii cu miros greţos şi a se înarma nasurile cu şerveţele cu iz de EauDeVache (pentru cei care nu-şi permit CocoşonŞanel).
Deci Viji scrie poezii. Şi da, o să posteze în curând!
Să ne auzim de bine!
